Paradoxuri imaginare şi paradoxuri autentice1, 2004
Flondor aminteşte că, în 1968 (nota bene!), a avut câştig de cauză în legătură cu o expoziţie nonfigurativă a grupului timişorean. (Este vorba oare de cea găzduită de Institutul de Arte Plastice la fostul muzeu Kalinderu?). În schimb cunosc un alt caz, al expoziţiei Pitei Rubin, pe linia abstracţionismului expresionist, interzisă în ultimul moment, chiar în ziua vernisajului, când maşinile ambasadorilor invitaţi au trebuit să facă drum întors, iar artista, trecând printr-o criză de depresiune, a dispărut fără urmă timp de o săptămînă. Cred că se mai pot cita şi alte ciudăţenii.
Şi la M. Horea găsim aprecieri despre atmosfera de parţială şi temporară relaxare a arcanului oficial la începutul anilor 70, afirmând chiar: „Lucrurile au început să revină la normal” (p.71). De fapt, apăruseră doar mici portiţe, prin care pătrundea suflul înnoirilor din lumea occidentală pe tărâmul artei. Drept indiciu pentru îngustimea acestor „portiţe”, ne serveşte şi faptul că, în vreo două locuri, găsim citată revista comunistă franceză „Lettres françaises” ca una din sursele principale pentru cunoaşterea înnoirilor artistice din apus.De o mare importanţă sunt declaraţiile intervievaţilor, descriind modul lent de modernizare a metodelor de predare la „Academie”. Referindu-se la atmosfera de la Belle Arte în perioada de dinainte de reforma şcolară din 1948, Afane spune: „Nu se făcea multă teorie. Se lucra”. Camil Ressu se baza în special pe exemplul direct, ca atunci când îi completează lui Afane un studiu după un mulaj al lui „Antinous”, conturându-i pe hârtia „Ingres” sandaua personajului. Acelaşi Afane pune în contrast metoda unei lecţii, luată „în particular” cu Şirato, care detaila fazele de execuţie ale desenului: analiza axelor principale ale compoziţiei, stabilirea planurilor mari prin geometrizare, delimitarea zonelor diferitelor valori, etc. Este metoda celor care urmau învăţămintele cézanne-ismului, dar care nu ajunsese să fie adoptată la Belle Arte.
Pe o linie modernistă foarte avansată preda şi M.H. Maxy la Şcoala de Arte pentru evrei, în timpul războiului. Foloasele metodei lui de predare le-am cunoscut în mod direct, fiindu-i elevă acolo. La Belle Arte când a ajuns profesor, s-a pliat şi el cerinţelor „comisarului” sovietic, care a interzis desenul în cărbune şi i-a substituit desenul cu creionul bine ascuţit, „desen ce trebuia împins în spre o exactitate nu tocmai artistică. […] Era un studiu penibil”, cum spune Sevastre.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.